Antoniu Martin

Cartea scrisă de cunoscutul om de televiziune, Oreste Teodorescu, este străbătută extrem de puternic de conceptul iniţiatic. Iniţierea deschide poarta către idee. Acest fapt a fost postulat de către Moise Maimonide, Averoes şi chiar de către pastorul James Anderson care susţinea în constituţia masonică din 1723 că prin simplul fapt că există, omul are datoria să cerceteze, să analizeze ceea ce nu concordă cu viziunea lui asupra lumii, universului, condiţiei umane. „Deschiderea Cerului” se face prin raţiune. Aceasta este esenţa omului. În toate timpurile, omul a acceptat revelaţia religioasă, deoarece nu există nimic mai presus decât lucrarea (creaţia) lui Dumnezeu. Orice iniţiere presupune o deschidere, o provocare către o idee nouă. Tocmai aici constă unicitatea iniţierii: universalitatea conceptului nu implică nici o îngrădire ideatică.
Unii au văzut în gnoză (cunoaştere) – cum arată Oreste Teodorescu într-un eseu – instrumentul perfect pentru apropierea de Dumnezeu, de Adevărul Absolut. Alţii, au ales „confortul” oferit de religie în varianta dogmatică, oficială. Gnosticismul şi-a construit doctrina ideatică prin sinteza dintre ideile filosofice ale timpului şi experienţele personale (iniţierea). A se vedea paginile dedicate de Oreste esenienilor, textelor de la Marea Moartă, în care apare o viziune sincretică asupra lumii, viziune care va influenţa secolele următoare.
Sincretismul, alături de iniţiere, reprezintă ideea fondatoare a frăţiei masonice. Termenul de sincretism, care poate caracterizează cel mai bine „Codul lui Oreste”, a fost înţeles şi asimilat de Cavalerii Templieri. Din influenţele arabe, iudaice, templierii au dezvoltat un model iniţiatic propriu, foarte asemănător cu cel al masoneriei speculative: „Sofia” şi „Logosul” erau termenii de bază ai sistemului religios templier. Nu întâmplător apare în Europa Evului Mediu dragostea ca iniţiere în absolut, iubirea privită nu ca trăire individuală, egoistă, ci ca ideal de viaţă superior (vezi eseul „În numele trandafirului”, în care aflăm că … şi iubirea iniţiază). Urmând avatarurile conceptului iniţiatic în „Codul lui Oreste”, ajungem invariabil la „Alchimia fericirii”.
Alchimia reprezintă o serie de învăţături legate de rolul omului în univers. Persoanele dedicate studierii „Marii Opere” aspirau la iniţiere în misterele lumii. Alchimia este o ştiinţă a interiorului absolut, ea se adresează direct sufletului uman; ea presupune o iniţiere: transformarea interioară a omului, înţelegerea ideii de schimbare care asigură echilibrul cu natura.
Mergând pe cursul istoriei, putem afirma că omul Renaşterii a rezolvat dilema raţiune-spirit. Nimic din ceea ce simte spiritul nu poate fi contrar raţiunii, iar gândirea umană nu este capabilă să conceapă divinitatea în totalitatea ei, afirmau savanţii umanişti. În Renaştere, omul este centrul tuturor lucrurilor, potrivit lui Picco de la Mirandola. Aceată concepţie nu o putem înţelege fără componentele cabalistice ale operei sale.
Citind cartea, descifrând „codul” propus de Oreste, ne însuşim unele „chei” de interpretare a lumii, ne împropriem o înţelepciune a vieţii, înţelegem importanţa căutărilor personale ale semsurilor profunde, a iniţierii ca parte complementară raţiunii în demersul cunoaşterii. Dacă cineva parcurgând această carte îşi regăseşte o parte din gânduri, trăiri, concepţii sau chiar este convins de cele cuprinse în ea, cu siguranţă a găsit o parte a pietrei … filosofale personale, putând avea sentimentul newtonian al împlinirii.